Instant-family
Buna, ma numesc Bianca si fac parte din generatia care, pe langa basmele cu zane si feti frumosi, a crescut cu povestile despre geishe si samurai curajosi. La fel ca mai toti copiii de varsta mea, m-am jucat Mario si Tetris si am asteptat cu nerabdare ca fiecare serial din Sailor Moon sa apara la televizorul meu Funai. Radeam impreuna cu tata in rarele dati cand vedeam cate un “ciuciunghez” pe strada, spunand amuzati ca toti arata la fel! Japonia mi s-a parut mereu un taram al misterelor, aflat in capatul celalalt al lumii. Nicio secunda nu m-am gandit ca voi ajunge atat de aproape de ceva ce mereu a aparut atat de departe. Prin anul 1 de facultate m-am apucat sa citesc “Shogun”. Cam tarziu, spre rusinea mea, dar asa mi-a fost zamislit. Pe atunci stiam despre Japonia la fel de mult ca si tanti Parascheva de la etajul 8. Dar scufundandu-ma tot mai mult in poveste, am realizat ca nu ma satur doar privind din punctual de vedere al lui James Clavell si m-am apucat de studiat cultura japoneza. Am inceput modest, copilaresc mai bine zis, uitandu-ma la anime-uri si am terminat prin a ma indragosti complet si ireversibil de cultura si mentalitatea lor, ascunsa chiar si in spatele unor desene animate. Pare complet nebunesc, dar vazand pentru prima oara animatia Final Fantasy VII Advent Children, indemnata mai mult de un prieten decat din proprie curiozitate, am hotarat cumva in acel moment ca Japonia este urmatorul meu tel in viata. Un an mai tarziu, vara, cand vacanta incepuse sa mi se urce la cap, m-am inscris la scoala de vara japoneza, unde am intalnit o foarte dulce profesoara, (pe atunci d-soara) Erina Matsuyama. Aceasta mi-a recomandat un targ de vara, tinut in curtea unei familii japoneze din Bucuresti, unde se vindeau “chestii japoneze”. Si eu, tocmai din Constanta, am hotarat asa, hodoronc-tronc, sa ma duc la acel targ. Asa ca m-am pus si i-am trimis un mesaj doamnei japoneze cu pricina (dna Takagi Eiko), care mi-a si raspuns de indata invitandu-ma la dumneaei acasa o saptamana, cu scopul de a o ajuta sa pregateasca targul. Si dintr-o saptamana, in mod misterios, iaca s-au facut 2 ani. Cand am intrat prima data in casa, de ce sa nu recunosc, eram plina de prejudecatile generatiei mele: ma asteptam sa vad evantaie imense pe pereti, masute joase, perne in loc de scaune, vaze de portelan fin complex pictate si usi glisante! Dar spre dezamagirea mea, singurele lucruri care aminteau de Asia era niste betisoare uscandu-se cot la cot cu furculitele si un sertar plin varf cu tot felul de prafuri dubioase ale caror textura ma faceau sa cred ca am nimerit cumva in casa unei vrajitoare. In rest nu era cu nimic diferita de casa oricaruia dintre vecinii din Gara de Nord. Viata alaturi de o familie de japonezi. Cum o fi oare? Mi-este greu sa fac o generalizare sau un sumar. Am trecut prin bune si prin rele, majoritare fiind cele bune. Am tras niste concluzii importante. Cum ar fi faptul ca ceea ce ne diferentiaza de japonezi este doar modul de percepere al situatiilor in care ne aflam, si prin extensie modul in care raspundem la ele. Dar de simtit simtim la fel, fara indoiala. Iubim la fel, ne suparam la fel, ne bucuram la fel, reactionam la fel la sentmentele celorlalti, ne chiar si imbatam la fel. Doar ca japonezii au ceva in plus. Au fost educati sa se puna mereu in pielea celuilalt si sa incerce sa-i inteleaga atitudinea si sa evite conflictul. |
A doua si cea mai importanta concluzie ar fi ca japonezii nu sunt toti la fel, nu arata la fel, nu gandesc si nu se comporta la fel. Sunt la fel de diferiti intre ei precum suntem noi intre noi, au personalitatea lor unica si indefinibila. Nu sunt doar o suma de stereotipii pe care le citim in manuale, ci au propriile gusturi, atitudini, nevoi si pareri.
De ce sa nu recunosc, a fost interesant sa realizez ca orezul se mananca si altfel decat facut pilaf, sa mananc sushi cu castraveti si mustar in loc de somon si wasabi, sa ascult repetitiile de shamisen ale domnului Takagi, glumele amuzante despre diferentele dintre romani si japonezi, sa realizez ca si japonezii pot pot avea credinta la fel de puternica in Dumnezeu, si poate cel mai interesant a fost sa realizez cat de important este sa stii cand si cum sa-ti exprimi sentimentele astfel incat sa nu fii inteles gresit sau sa nu atingi vreo coarda sensibila a celui care te asculta. Dupa 2 ani de zile in care am locuit impreuna cu 2 “parinti adoptivi” japonezi si 2 “surori adoptive” romance, pot sa spun ca o familie adevarata nu tine cont de legaturile de sange, de cultura sau de rasa, ci inseamna iubire, intelegere, respect si ea transcede orice alta legatura biologica. In final, pot sa spun ca cea mai valoroasa lectie pentru mine a fost sa invat care este adevarata valoare a cuvantului GRATITUDINE. Ce inseamna sa stiu nu doar sa spun “multumesc” ci si sa arat prin atitudinea de zi cu zi cat sunt de indatorata ca am sansa sa fiu printre oameni atat de superbi. A fost o adevarata binecuvantare si o onoare. As vrea sa stie toti 4 ca vor ramane mereu in inima mea, alaturi de familia mea naturala pe care inca o iubesc, si ca oricat de departe as fi de ei toti, sunt si voi ramane a lor “Bia-choujo” si respectiv “Bibi-nee-chan”. Tu… ce stii despre Japonia? GHIŢESCU BIANCA, 23 ani |